,,Reclama,,

Câți dintre noi oare nu am făcut anumite alegeri în viața? Alegeri care pentru a le îndrepta  - dacă mai avem șansa aceasta -   ne costă enorm de mult, și aici nu mă refer strict la partea materială; mă refer în special la pierderea unor valori mult mai importante decât bunurile materiale. Acest lucru implică: pierderea unor membre, a vieții sau a celui mai important: sufletul.

Ajungem să facem o alegere într-un moment de cumpănă din viața noastră. Această alegere, care, în faza ei primordială, dă dovadă de un empiriosimbolism acerb. De ce zic așa? Explicația este simplă și logică, de multe ori ne ispitesc  reclamele…ne ispitește fațada…ne ispitește acel ,, mormant frumos varuit pe exterior”. O anecdota spune asa: ,, Astazi soricelul Tica a dat iama-ntr-o budinca; ei da ce frumos miroase, ce stafide siropate, ce branzeturi delicate, ce arome vanilate! N-a mai stat pe ganduri Tica, sa se-ntrebe cum adica, un desert asa de soi, sta-n farasul de gunoi; asta n-are importanta, si-a zis el cu aroganta, n-am eu vreme de gandit, si s-a pus pe ghiftuit. A mancat el voiniceste, asa pranz, cui nu-i prieste?! Si apoi s-a-ntins tihnit, in faras si-a adormit. Iar motanul Lica: hap!l-a-nghitit cu tot cu cap. N-a putut nici cat sa zica, mancaciosul din budinca. Vezi sarmanul ce-a patit, dac-a fost nesocotit! Ca ce-i placut si frumos, e lucru primejdios, fiindca mai intai te-mbie si apoi te ia-n robie; te rasfata, te alinta, ca la urma sa te-nghita!”. Noi sa nu gandim ca Tica…sa respectam legea morala chiar si atunci cand e vorba de mancat.

               Un alt exemplu, la fel de concludent, care are un deznodamant moral putin mai dur; este un fapt real istorisit de un preot ortodox, care a fost musulman la origine.

                Acest parinte este putin inversunat impotriva fundamentului islamic. Eu nu vreau sa transcriu vorbele sale pentru a acuza vre-o religie  - departe de mine gandul acesta - am sa o prezint tocmai pentru ai putea trage singuri esenta, esenta care intra in contextul vietii noastre. Spunea parintele asa: ,, Imi amintesc despre o poveste adevarata pe care am auzit-o, despre predicatorii care raspandesc islamul in Africa. Au ajuns intr-un anumit loc cu scopul de a raspandi islamul si l-au intrebat pe unul dintre oamenii de acolo: “Preferi sa venerezi un Dumnezeu si sa ai patru sotii sau sa venerezi trei dumnezei si sa ai o sotie?”  Bineinteles  ca noi nu veneram trei dumnezei dar asa au spus ei. Africanul a spus: “Vreau patru sotii si nu ma intereseaza care dumnezeu. Vreau cele patru sotii!” Asa ca l-au pus sa zica crezul Islamic iar el a facut-o. Apoi i-au spus ca trebuie sa fie circumcis pentru a putea deveni musulman. El a spus: “Chiar trebuie s-o fac? Sunt om in toata firea”. Au raspuns: “Da, trebuie, pentru a lua salariul lunar si pentru a putea trai cu cele patru sotii”. Barbatul a acceptat si a suferit durerile circumciziei in ciuda varstei sale inaintate. Au inceput sa-i plateasca salariul lunar. Dar, dupa cateva luni i-au anulat salariul. Barbatul a mers si a intrebat: “Unde sunt banii?” I-au spus: “Acum, ca esti avansat in islam nu mai ai nevoie de salariul lunar”. Barbatul a amenintat: “Voi abandona islamul”. I-au spus: “Daca il vei abandona, vom aplica pedeapsa apostaziei asupra ta”. A intrebat ce este asta. I-au spus: “Iti vom reteza capul si te vom taia in bucati”. Africanul a inceput sa mormaie: “Ce religie ciudata, cand intri in ea, iti taie o mica parte din tine…cand iesi, te taie in bucatele mici”. Aceasta este pedeapsa apostaziei care ii tine pe oameni speriati. Chiar si cand ajung la adevar, le este frica sa-l urmeze.

            Oare avem puterea sa ne recunoastem vina si sa ne indreptam? Oare avem acea tarie in suflet alimentata de iubirea fata de Dumnezeu, pe care Sfintii Mucenici au avut-o? Ar fi bine daca ar fi asa. Din pacate, lumea in care traim, si-a pierdut coloana vertebrala; lumea noastra si-a pierdut exuberanta vis a vis de frumos; e  pe cale sa-si schimbe polii prin pierderea fundamentelor morale. Suntem intrati in criza; cuvantul criza isi are originea in limba greaca si inseamna ,,judecata”. Ne-a ajuns judecata lui Dumnezeu; acum e momentul in care fiecare om are sansa sa-si indrepte greselile, sa se judece fiecare in parte; e momentul in care trebuie sa tragem linie si sa vedem ce am facut bun sau rau in viata noastra. E momentul adevarului, momentul recunostintei, momentul in care ar fi bine sa ne vedem deciziile eronate pe care le-am luat in viata noastra. Ne-am obisnuit cu anumite standarde materiale pe care nu le mai putem atinge; standarde care tot de noi au fost fixate.

             Ca un paradox incepem sa-L cautam pe Dumnezeu; sau poate ca ne suparam pe El pentru ca am ajuns in situatia aceasta. Dar oare este vina Lui? El ne-a dat pe unicul Sau Fiu pentru a ne rascumpara pe noi; iar noi, din starea decazuta in care ne aflam, nu suntem in stare sa-L primim…Il rastignim…din nou! Aceasta, in termeni teologici, se numeste chenoza si este foarte frumos transpusa de catre Sfantul Apostol Pavel in Epistola sa catre Filipeni: ,,Ci s-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte si inca moarte pe cruce”. (Filip:2, 7-8) Traim o istorie perpetua, traim aceleasi timpuri dar in alte vremi…in alte anotimpuri.

             Daca am avea constiinta cuvantului, poate am fi altfel; daca am pretui fiecare cuvant rostit sau scris,  poate am respecta si Poruncile lui Dumnezeu. Pare greu de crezut ca exista o analogie intre respectarea Poruncilor lui Dumnezeu si respectarea cuvantului. Comprehensibilitatea, este efectul cheie al cuvantului trait. Daca am duce o viata Hristocentrica, Hristologica si am privi din acest punct de vedere tot ce se intampla in viata noastra, nu am mai alerga dupa tot felul de lucruri cu efect efemer; dupa acele lucruri care – fara a exagera prin aceasta expresie -  denigreaza cuvantul; care diminueaza orice valoare a cuvantului viu sau scris. Daca am sti sa respectam cuvantul, am sti sa nu mai punem in valoare tot felul de non valori: acele ,,reclame” care ne promit ca daca le vom urma, suntem la un pas de desavarsire, de eternitate. Cu cata frenezie ne sunt prezentate aceste lucruri! In continuitatea acestor ,,reclame” observam lipsa esentei.

              Nu vreau sa mai continui cu aceasta epistola, care s-a transformat intr-o mica scriere a unor ganduri deliberate…o mica scrisoare - putin lipsita de nadejde -  catre Dumnezeu; o scrisoare care ar putea fi transpusa prin minunatele cuvinte, ale unei cantari bizantine: ,, De vreme ce eu pacatosul, am vazut preabine, ca aceasta lume este desarta si trecatoare, m-am uitat in urma mea si am vazut moartea stand langa mine si am zis sufletului meu: suflete, suflete pana ce esti viu pocaieste-te, ca trecand din lumea aceasta nu vei mai avea vreme de pocainta. Si iarasi m-am uitat spre rasarit si am vazut o lumina stralucind si catre mine asa graind: eu sunt Arhanghelul Mihail si sunt trimis la tine suflete. Iar sufletul infricosandu-se, a zis catre dansul: Sfinte, Sfinte Arhanghele ma rog, ma rog mai lasa-ma putin sa vietuiesc si-ti voi da aurul si argintul. Iar el a zis: timp ai avut in viata ta ca prin milostenie sa fi cheltuit aurul si argintul. Iar acum numaidecat sufletul tau se cere de la tine sa mearga inaintea Domnului sa-si dea seama de faptele ce a lucrat in viata si sa-si ia plata dupa osteneala sa” .

             Totusi, pentru incheiere, am sa las urmatoarele randuri sa graiasca,randuri  scoase din Rugaciunea de la sfarsitul Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos:    ,, Nu am inima plina de durere ca sa Te caut. Nu am pocainta, nici umilinta care intorc pe fii la mostenirea lor. Nu am lacrimi mangaietoare, Stapane. S-a intunecat mintea mea de cele lumesti, si nu poate sa caute spre Tine cu durere. S-a racit inima mea de atatea ispite si nu poate sa se infierbante cu lacrimile dragostei celei pentru Tine”.