Gandurile

  Gandurile, cel mai mare dusman. De la un gand, se ruineaza o viata. Un gand lasat la voia lui, te duce spre deznadejde.

                 

                     Analogie

       

         Citeam undeva o analogie foarte potrivita pentru ganduri ,,Mintea omului e ca un aeroport international, in care aterizeaza tot felul de avioane. La fel ca si pe un aeroport international, in mintea omului aterizeaza tot felul de ganduri: ganduri bune, ganduri rele...etc. ,, Adevarata aceasta analogie, dar eu as mai face un adaos, o completare si as spune asa: De ce sa las eu ca mintea mea sa fie un aeroport international? De ce nu fac eu mintea mea sa fie un aeroport privat? Stim bine ca pe un aeroport privat, aterizeaza avioane selectiv. La fel sa facem si cu mintea noastra, sa selectam gandurile. sa nu lasam orice gand sa-si faca de cap in mintea noastra.

,,Reclama,,

Câți dintre noi oare nu am făcut anumite alegeri în viața? Alegeri care pentru a le îndrepta  - dacă mai avem șansa aceasta -   ne costă enorm de mult, și aici nu mă refer strict la partea materială; mă refer în special la pierderea unor valori mult mai importante decât bunurile materiale. Acest lucru implică: pierderea unor membre, a vieții sau a celui mai important: sufletul.

Ajungem să facem o alegere într-un moment de cumpănă din viața noastră. Această alegere, care, în faza ei primordială, dă dovadă de un empiriosimbolism acerb. De ce zic așa? Explicația este simplă și logică, de multe ori ne ispitesc  reclamele…ne ispitește fațada…ne ispitește acel ,, mormant frumos varuit pe exterior”. O anecdota spune asa: ,, Astazi soricelul Tica a dat iama-ntr-o budinca; ei da ce frumos miroase, ce stafide siropate, ce branzeturi delicate, ce arome vanilate! N-a mai stat pe ganduri Tica, sa se-ntrebe cum adica, un desert asa de soi, sta-n farasul de gunoi; asta n-are importanta, si-a zis el cu aroganta, n-am eu vreme de gandit, si s-a pus pe ghiftuit. A mancat el voiniceste, asa pranz, cui nu-i prieste?! Si apoi s-a-ntins tihnit, in faras si-a adormit. Iar motanul Lica: hap!l-a-nghitit cu tot cu cap. N-a putut nici cat sa zica, mancaciosul din budinca. Vezi sarmanul ce-a patit, dac-a fost nesocotit! Ca ce-i placut si frumos, e lucru primejdios, fiindca mai intai te-mbie si apoi te ia-n robie; te rasfata, te alinta, ca la urma sa te-nghita!”. Noi sa nu gandim ca Tica…sa respectam legea morala chiar si atunci cand e vorba de mancat.

               Un alt exemplu, la fel de concludent, care are un deznodamant moral putin mai dur; este un fapt real istorisit de un preot ortodox, care a fost musulman la origine.

                Acest parinte este putin inversunat impotriva fundamentului islamic. Eu nu vreau sa transcriu vorbele sale pentru a acuza vre-o religie  - departe de mine gandul acesta - am sa o prezint tocmai pentru ai putea trage singuri esenta, esenta care intra in contextul vietii noastre. Spunea parintele asa: ,, Imi amintesc despre o poveste adevarata pe care am auzit-o, despre predicatorii care raspandesc islamul in Africa. Au ajuns intr-un anumit loc cu scopul de a raspandi islamul si l-au intrebat pe unul dintre oamenii de acolo: “Preferi sa venerezi un Dumnezeu si sa ai patru sotii sau sa venerezi trei dumnezei si sa ai o sotie?”  Bineinteles  ca noi nu veneram trei dumnezei dar asa au spus ei. Africanul a spus: “Vreau patru sotii si nu ma intereseaza care dumnezeu. Vreau cele patru sotii!” Asa ca l-au pus sa zica crezul Islamic iar el a facut-o. Apoi i-au spus ca trebuie sa fie circumcis pentru a putea deveni musulman. El a spus: “Chiar trebuie s-o fac? Sunt om in toata firea”. Au raspuns: “Da, trebuie, pentru a lua salariul lunar si pentru a putea trai cu cele patru sotii”. Barbatul a acceptat si a suferit durerile circumciziei in ciuda varstei sale inaintate. Au inceput sa-i plateasca salariul lunar. Dar, dupa cateva luni i-au anulat salariul. Barbatul a mers si a intrebat: “Unde sunt banii?” I-au spus: “Acum, ca esti avansat in islam nu mai ai nevoie de salariul lunar”. Barbatul a amenintat: “Voi abandona islamul”. I-au spus: “Daca il vei abandona, vom aplica pedeapsa apostaziei asupra ta”. A intrebat ce este asta. I-au spus: “Iti vom reteza capul si te vom taia in bucati”. Africanul a inceput sa mormaie: “Ce religie ciudata, cand intri in ea, iti taie o mica parte din tine…cand iesi, te taie in bucatele mici”. Aceasta este pedeapsa apostaziei care ii tine pe oameni speriati. Chiar si cand ajung la adevar, le este frica sa-l urmeze.

            Oare avem puterea sa ne recunoastem vina si sa ne indreptam? Oare avem acea tarie in suflet alimentata de iubirea fata de Dumnezeu, pe care Sfintii Mucenici au avut-o? Ar fi bine daca ar fi asa. Din pacate, lumea in care traim, si-a pierdut coloana vertebrala; lumea noastra si-a pierdut exuberanta vis a vis de frumos; e  pe cale sa-si schimbe polii prin pierderea fundamentelor morale. Suntem intrati in criza; cuvantul criza isi are originea in limba greaca si inseamna ,,judecata”. Ne-a ajuns judecata lui Dumnezeu; acum e momentul in care fiecare om are sansa sa-si indrepte greselile, sa se judece fiecare in parte; e momentul in care trebuie sa tragem linie si sa vedem ce am facut bun sau rau in viata noastra. E momentul adevarului, momentul recunostintei, momentul in care ar fi bine sa ne vedem deciziile eronate pe care le-am luat in viata noastra. Ne-am obisnuit cu anumite standarde materiale pe care nu le mai putem atinge; standarde care tot de noi au fost fixate.

             Ca un paradox incepem sa-L cautam pe Dumnezeu; sau poate ca ne suparam pe El pentru ca am ajuns in situatia aceasta. Dar oare este vina Lui? El ne-a dat pe unicul Sau Fiu pentru a ne rascumpara pe noi; iar noi, din starea decazuta in care ne aflam, nu suntem in stare sa-L primim…Il rastignim…din nou! Aceasta, in termeni teologici, se numeste chenoza si este foarte frumos transpusa de catre Sfantul Apostol Pavel in Epistola sa catre Filipeni: ,,Ci s-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte si inca moarte pe cruce”. (Filip:2, 7-8) Traim o istorie perpetua, traim aceleasi timpuri dar in alte vremi…in alte anotimpuri.

             Daca am avea constiinta cuvantului, poate am fi altfel; daca am pretui fiecare cuvant rostit sau scris,  poate am respecta si Poruncile lui Dumnezeu. Pare greu de crezut ca exista o analogie intre respectarea Poruncilor lui Dumnezeu si respectarea cuvantului. Comprehensibilitatea, este efectul cheie al cuvantului trait. Daca am duce o viata Hristocentrica, Hristologica si am privi din acest punct de vedere tot ce se intampla in viata noastra, nu am mai alerga dupa tot felul de lucruri cu efect efemer; dupa acele lucruri care – fara a exagera prin aceasta expresie -  denigreaza cuvantul; care diminueaza orice valoare a cuvantului viu sau scris. Daca am sti sa respectam cuvantul, am sti sa nu mai punem in valoare tot felul de non valori: acele ,,reclame” care ne promit ca daca le vom urma, suntem la un pas de desavarsire, de eternitate. Cu cata frenezie ne sunt prezentate aceste lucruri! In continuitatea acestor ,,reclame” observam lipsa esentei.

              Nu vreau sa mai continui cu aceasta epistola, care s-a transformat intr-o mica scriere a unor ganduri deliberate…o mica scrisoare - putin lipsita de nadejde -  catre Dumnezeu; o scrisoare care ar putea fi transpusa prin minunatele cuvinte, ale unei cantari bizantine: ,, De vreme ce eu pacatosul, am vazut preabine, ca aceasta lume este desarta si trecatoare, m-am uitat in urma mea si am vazut moartea stand langa mine si am zis sufletului meu: suflete, suflete pana ce esti viu pocaieste-te, ca trecand din lumea aceasta nu vei mai avea vreme de pocainta. Si iarasi m-am uitat spre rasarit si am vazut o lumina stralucind si catre mine asa graind: eu sunt Arhanghelul Mihail si sunt trimis la tine suflete. Iar sufletul infricosandu-se, a zis catre dansul: Sfinte, Sfinte Arhanghele ma rog, ma rog mai lasa-ma putin sa vietuiesc si-ti voi da aurul si argintul. Iar el a zis: timp ai avut in viata ta ca prin milostenie sa fi cheltuit aurul si argintul. Iar acum numaidecat sufletul tau se cere de la tine sa mearga inaintea Domnului sa-si dea seama de faptele ce a lucrat in viata si sa-si ia plata dupa osteneala sa” .

             Totusi, pentru incheiere, am sa las urmatoarele randuri sa graiasca,randuri  scoase din Rugaciunea de la sfarsitul Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos:    ,, Nu am inima plina de durere ca sa Te caut. Nu am pocainta, nici umilinta care intorc pe fii la mostenirea lor. Nu am lacrimi mangaietoare, Stapane. S-a intunecat mintea mea de cele lumesti, si nu poate sa caute spre Tine cu durere. S-a racit inima mea de atatea ispite si nu poate sa se infierbante cu lacrimile dragostei celei pentru Tine”.

Sufletul

Majoritatea, am avut in viata momente  in care ne-am intrebat: eu cand am mai fost aici?! Sau am avut senzatia ca am mai facut un lucru, chiar daca e prima data cand il facem! Sau ca am mai fost pe nu stiu ce strada dintr-un oras din lumea aceasta, chiar daca e prima oara cand ajungem acolo. Se intampla sa ne treaca o imagine prin minte, atat de familiara, dar tot atat de straina noua.

Omul, ca o fiinta curioasa si cu o minte inovatoare cauta tot felul de explicatii. Multi cred sau incep sa creada in reincarnare, avand  la baza acele senzatii mai sus amintite la care se adauga si crezul anumitor religii orientale atat de cautate in ziua de azi[1].

Ca suntem religiosi si credem in Creatie, sau nu credem in Creatie ci credem in evolutionism, tot avem ceva in comun: ambele idei pornesc de la nimic[2]. Tinand cont ca eu sunt crestin, crestin ortodox, am sa tratez aceasta problema din punct de vedere religios. Sfanta Scriptura ne spune ca Dumnezeu a facut lumea din nimic. Tot aici aflam ca Dumnezeu l-a facut pe om (Adam) din pamant aburit -  ,,Ci numai abur iesea din pamant si umezea toata fata pamantului. Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie”[3] – dupa ce i-a dat forma, i-a dat chipul si asemanarea Sa; a suflat asupra lui duh de viata si asa a devenit viu, a primit suflet in el, a fost indumnezeit. In cartea: Sf. Maxim Marturisitorul scrisa de prof. S. L. Epifanovici, am gasit cel mai corect explicata armonia omului: ,, El este lumea mica in cea mare, microcosmosul, ce uneste in sine lumea inteligibila si cea materiala. El apartine fiecarei dintre aceste lumi prin natura sa (prin suflet si trup) si fiecare dintre ele il cuprind prin energiile sale – prin cugetare si simtire. Ambele lumi sunt aduse de el intr-o unitate stricta. Fiecare putere a sufletului sau se afla intr-o relatie armonioasa cu simturile trupului si organele corespunzatoare lor. Fiecare element al cunoasterii sensibile ofera, ca un simbol, o baza pentru cea inteligibila.”[4] Revenind la istorisire, aflam ca Dumnezeu a considerat ca omului nu-i sta bine singur, asa ca i-a facut o pereche, pe Eva. S-a facut trup din trup si suflet din suflet; suflet de la Dumnezeu, creatorul sau, prin cel creat. Cei doi stau la baza tuturor oamenilor,, si a pus Adam femeii sale numele Eva, adica viata, pentru ca ea era sa fie mama tuturor celor vii”[5]

Despre facerea omului am sa citez o poveste arhaica: ,,După ce Dumnezeu a făcut Pământul, născoci apoi toate soiurile de animale, de păsări și de vietăți din aier, din pământ și din apă. După asta făcu pomii și iarba câmpului și florile cele cu miroasnele. și era lumea toată ca un vas mălțuit, de să tot trăiești și să nu mai îmbătrânești. Dumnezeu se plimba bucuros prin toate locurile și, ca un cospodar bun, mai ridica un deal, dacă i se părea prea mic sau mai adâncea o vale, ca să curgă mai bine un pârâiaș, or mai netezea vre-un șes, ca să aiba vedere mai frumoasă și mai întinsă. De! Ca omul, care vrea ca lucrul lui să fie lucru bun și cu folos. Dracul îl întovărășa, ținându-se mereu cipcă de poalele lui, temându-se să nu mai facă Dumnezeu ceva și el să nu fie față. În schimb, tot mereu critica. Ba că asta nu-i bine, ba că asta s-ar fi potrivit dincolo și nu aici, or că apa ar trebui să meargă la deal și nu la vale. În sfârșit să nu tacă și el din gură. Dumnezeu tăcea și-și râdea în barbă. Odată însă avu și Dracul dreptate.

- Doamne, îi zise el atât amar de pământ și nici o vietate care să lucreze și să mai inveselească. Cât întorci capul, nu vezi decât pamânt și iar pământ. Dumnezeu se uită la el și dădu din cap.

- Ai dreptate, măi Nefârtate, dar cu ce să umplem noi pământul?

Dracul bucuros că l-a aflat Dumnezeu deștept, îi spuse că va face el ceva, de o să-i placă și lui Dumn Am să fac o vietate asemănătoare mie şi dacă vom fi doi sau mai mulţi, mai uşor ne scăpăm noi de Dumnezeu. Dumnezeu îi ghici însă gândul, dar se făcu bucuros de propunerea lui şi-l lăsă să lucreze.

Dracul a luat lut şi a făcut o momâie, care vroia să aducă cu el şi după ce îi făcu gură, ochi, nas şi urechi, o puse în picioare şi începu să strige la ea să se mişte. Dar momâia, pas să se mişte. Stătea holbată ca o altă arătare şi tot lut rămânea. îi puse atunci o trestie în gură şi începu să-i sufle aer din pietul lui, doar a învia-o. Dar truda îi fu zadarnică, pentru că duhul diavolului nu a putut-o însufleţi. Si se năcăjea Dracul de era tot numai apă. Şi iată că trece pe acolo Dumnezeu:

—     Ce faci acolo, Diavole!

—   Om, Doamne!

—   Măi, măi! făcu a mirare Dumnezeu. Şi mişcă?

—   Nu, Doamne. Cât duh i-am suflat şi el tot pământ rămâne.

—    Ei! nu l-ai fi făcut bine. Ia vino mâine pe la mine să vezi ce-am să fac eu.

Şi s-a apucat Dumnezeu de lucru. A luat os din piatră, cane din lut, sânge din rouă, auzul din vânt, frumuseţe din Soare, suflet din duhul sfânt şi minte din slava îngerilor şi 1-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa. Şi poruncindu-i să se mişte, s-a mişcat.

Când a văzut Dracul că la Dumnezeu i-a reuşit, ceea ce a vrut să facă el şi că nu va mai avea ajutor să-1 răstoarne pe Dumnezeu din împărăţia lumii, s-a înciudat straşnic şi a făcut jurământ de afurisenie că nu se va lăsa până nu-1 va lua pe om de sub stăpânirea lui Dumnezeu. De aceea şi până astăzi, Dracul caută prin toate tertipurile să puie stăpânire pe om. Şi pentru că trupul îi e mai slab, fiind făcut din acelaşi lut, din care a frământat şi Dracul momâia lui, Dracul asupra lui dă cel mai mare asalt. îl chinuieşte, cât trăieşte omul, în toate chipurile, îi trimite boli şi felurite feluri de bube şi beteşuguri, iar mai apoi îl dezlipeşte de suflet şi-1 lasă pământului să putrezească şi viermilor să-1 mănânce. Sufletul, însă, fiind fărâmă din duhul sfânt, se luptă tot timpul cu vicleşugurile lui Satana şi când Diavolul a pus stăpânire pe trupul omului, sfărămându-1, el se ridică Ia Dumnezeu”.[6]

Adam a primit suflarea de viata de la Dumnezeu. Din Adam a primit trup si viata Eva ,, Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; si, daca a adormit, a luat una din coastele lui si a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luata din Adam a facut-o Domnul Dumnezeu femeie si a adus-o la Adam. Si a zis Adam: iata acesta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau”[7].

Noi am primit suflare de viata de la Dumnezeu  prin parintii nostri. Fiecare om a primit sufletul lui propriu. Sufletul nu se consuma, nu se transmite[8]; el se primeste de la parinti, dar este unicat, este propriu, personal. Negresit am putea face o analogie intre suflet si teoria conservarii impulsului ce ne descopera ca nimic nu se consuma ce totul se transforma; si sufletul, se imparte de la Dumnezeu incontinuu prin nastere dar el nu se sfarseste niciodata.

Sufletul, despre care am spus ca vine de la Creator implinit prin creatia Lui; si despre care am spus ca niciodata nu se sfarseste chiar daca se da mai departe[9], se poate compara analog cu Sfanta Impartasanie, respectiv Trupul si Sangele lui Hristos. Cu Acestea ne impartasim zilnic...de mii de ani, dar totusi ele nu se sfarsesc.

Sufletul il primim de la Dumnezeu in trup, trupul il are toata viata lui pamanteasca[10]. Dupa moartea trupului, cele doua se despart; adica, trupul merge acolo de unde a venit, in pamant, iar sufletul merge la Cel de unde a venit, la Dumnezeu. Viata se intoarce la Viata.

Pana aici cred ca s-au clarificat cateva probleme despre originea trupului si a sufletului. In continuare o sa fac referinta si la numere. Viata pe pamant a inceput de la Adam respectiv Eva. Numeric a pornit de la una, doua persoane; intregit putem spune ca a pornit de la doua suflete. Cei care cred in reancarnare spun ca dupa ce trupul unui om moare, sufletul lui migreaza in alt trup. Dar ce ne facem?! Matematic dar si logic nu da nicicum; din doi nu se pot face sase miliarde – acum suntem sase miliarde de oameni pe pamant. Unii ar putea argumenta acuma ca erau doi oameni la inceput, dar erau si animalele, iar sufletul se spune ca merge de la om la animal si de la animal la om. Dar si asa tot exista o problema numerica. Poate ca la inceput erau sase miliarde – doi oameni si restu animale; numai ca si animalele in acest timp s-au inmultit...nu numai oamenii; inca au aparut si cateva mii de specii in tot acest timp.

Lasam si matematica la o parte si incepem sa ne intrebam ca ce facem cu atata informatie stransa in cateva mii sau milioane de ani[11]. Oare este posibil sa purtam sufletul stramosilor nostri? Este foarte adevarat ca de multe ori tragem noi pentru pacatele stramosilor nostri[12]! Este adevarat cand spunem ca mostenim gena stramosilor nostri, dar este imposibil sa mostenim sufletul stramosilor nostri.

Daca ar fi sa luam in calcul posibilitatea reincarnarii, care spune ca un suflet migreaza in alt trup, automat se pierde legatura de sange; aceasta posibilitate ar fi cat de cat valida daca ar fi vorba doar de o migratie strict umana. Dar, de parca nici asa nu este destul, sa nu uitam de cei care promoveaza reincarnarea, spun ca sufletul poate lua si ,,trup” de animal sau orice vietate. Oare ce se intampla cu sufletul meu daca se reincarneaza intr-un tigru? Cum mai iau eu in calcul spalarea pacatelor dintr-o alta viata? Sau ce nu am invatat eu in viata aceasta de trebuie ca sufletul meu sa se reincarneze intr-un tigru? Dar sa privim si invers, ce a facut tigrul de trebuie sa corecteze din trupul meu?

Citeam un articol: ,, 9 motive sa credem in reincarnare” , iar acest articol in loc sa ma faca sa aprob  posibilitatea reincarnarii m-a facut sa gasesc alte cateva motive in plus la ceea ce incerc sa transmit aici. Nu am sa pun pe foaie toate acele noua motive; am sa ma rezum doar la cateva care sunt de-a dreptul interesant de provocatoare. Scrie acolo ceva despre copii prea talentati carora  li se mai spune si ,,prodigy”[13], iar acesti copii poseda un talent sau o aptitudine deosebita in special in domeniul stiintelor sau artelor. Aici se aduce ca exeplu celebrul Wolfgang Amadeus Mozart, care la varsta de patru ani compunea partituri simple iar in adolescenta compunea chiar simfonii intregi. In acest exemplu se pleaca de la prezumtia – marturisita chiar de compozitor – ca ar fi fost muzician de multe ori inainte. Despre Mozart, Karl Barth spune atat de frumos -  concluzionand operele sale – ca, creatia in totalitatea ei isi slaveste Creatorul si, ca atare, este perfecta.[14]  La fel se spune si despre matematicianul Blaise Pascal, care a reusit sa puna bazele geometriei proiective la varsta de 16 ani; despre el se spune ca ar fi fost profesor de matematica intr-o viata anterioara. Stiinta moderna, atribuie  aceste talente rare unor reactii chimice la nivel cerebral. Personal, dau crezare stiintei si o sa explic pe parcursul acestei lucrari de ce. Un alt argument, este cel al unui recunoscut cercetator, doctorul Ian Stevenson, un psihiatru apreciat in statul american Virginia, a studiat aproape trei mii de copii cu varste intre patru si zece ani. El a descoperit ca acesti copii isi ,, aminteau” identitatile lor din vietile trecute, detalii privitoare la rude etc. Se spune ca unii s-au identificat atat de bine cu vietile anterioare incat au preferat sa fie apelati pe fostele lor nume. Aici intervine din punctul meu de vedere problema. De unde exista siguranta ca toate aceste informatii sunt corecte? Oare cum se poate dovedi acest lucru pana in cel mai mic detaliu? Toata aceasta cercetare a doctorului I.S. despre care se spune ca nu a folosit hipnoza seamana foarte bine cu regresia hipnotica. Regresia hipnotica, indelung contestata, in care subiectii sunt indusi in starea de hipnoza si condusi in trecut, prin viata lor prezenta, in copilarie si mai apoi in vremea de dinainte sa se nasca...adica intr-o viata anterioara. Acestia dau detalii foarte ,, exacte” despre vietile lor anterioare, detalii care nu pot fi verificate. Exista un fenomen numit criptomnezie, care se manifesta prin tendinta individului de a citi o carte sau a vedea un film si a asimila informatiile astfel descoperite ca si cum ele ar face parte din viata anterioara.

---

[1] De notat este faptul ca si in Sfanta Scriptura gasim nenumarate versete care atesta faptul ca inca din Vechiul Testament se credea in reincarnare.

[2] In Sfanta Scriptura se spune ca Dumnezeu a facut lumea din nimic, ceea ce exclude prezumtia unei materii preexistente

[3] Fac. 2, 6-7

[4] prof. S. L. Epifanovici – Sfantul Maxim Marturisitorl si teologia bizantina

[5] Fac. 3. 20

[6] Marcel Olinescu, Mitologie Românească, Ed. Saeculum I. O. București 2003

[7] Fac. 2. 21-23

[8] Aici intelesul de ,,nu se transmite” inseamna ca el se primeste de la Dumnezeu prin parintii nostri, dar nu ca o ,,bucatica”  luata din sufletul parintilor, ci ca un suflet nou

[9] Sufletul, aici, are sensul de viata care se transmite. O viata se naste din alta viata fara ca viata ,, mama” sa se sfarseasca, sa moara. Copilul primeste de la Dumnezeu prin mama un suflet, o viata noua.

[10] Ncidecum nu fac referire la o alta viata a trupului.

[11] Dupa Scriptura timpul de la creatie pana in prezent se rezuma la cateva mii de ani, mai exact peste 3760 de ani. Stiintific, se spune ca de la aparitia omului pana in prezent sunt mai bine de 5 milioane de ani.

[12] Aceasta afirmatie este impartasita de numerosi Parinti ai bisericii care au scris despre acestea

[13] Marturisesc ca este un cuvant nou pentru mine si nici nu vreau sa incerc sa-l descopar, sa intru in etimologia lui

[14] Karl Barth – Dogmatica Bisericii