Toleranta

A tolera, înseamnă a avea bunul simț de a nu fi egoist și a înțelege că, ceva, ce pentru tine este poate lipsit de importanță, pentru altul vine pe primul loc. Lipsa toleranței este egoism iar egoismul – probabil – este sursa tuturor relelor din lume.

Deasemenea, toleranța este respectul, acceptarea și aprecierea bogăției și diversității culturilor lumii noastre, felurilor noastre de expresie și manierelor de exprimare a calității noastre de ființe umane. Ea este încurajată prin cunoașterea, deschiderea spiritului, comunicație și libertatea gândirii, conștiinței și credinței. Toleranța este armonia în diferențe. Ea nu e doar o obligațiune de ordin etic; ea este de asemenea și o necesitate politică și juridică. Toleranța e o virtute care face ca pacea să fie posibilă si care contribuie la înlocuirea culturii războiului cu o cultură a păcii.

Toleranța este responsabilitatea care susține drepturile omului, pluralismul (inclusiv pluralismul cultural), democrația și Statul de drept. Ea implică respingerea dogmatismului (până la o limită) și absolutismul, confirmând normele enunțate în instrumentele internaționale cu privire la drepturile omului.

Toleranța nu este nici concesie, nici condescență ori indulgență. Toleranța este, mai ales, o atitudine activă generată de recunoașterea drepturilor universale ale persoanei umane și libertăților fundamentale ale altora.În nici într-un caz, toleranţa nu poate fi invocată pentru a justifica violarea  acestor valori fundamentale. Toleranţa trebuie să fie practicată de  indivizi, grupuri şi state „În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă"[1] „Dați tuturor cinste"[2].

În conformitate cu respectarea drepturilor omului, a practica toleranţa, nu înseamnă nici a tolera nedreptatea socială, nici a renunţa la propriile convingeri, nici a face concesii în această privinţă. Ea semnifică acceptarea faptului că fiinţele umane, care se caracterizează natural prin diversitatea aspectului lor fizic, prin situaţia lor, felul de exprimare, comportament şi prin valorile lor, au dreptul de a trăi în pace şi de a fi cele care sunt. Ea semnifică, de asemenea, că nimeni nu trebuie să-şi impună propriile opinii altuia, în schimb ele pot fi prezentate.

În lumea modernă, toleranţa e mai necesară ca oricând. Noi trăim într-o lume marcată de mondializarea economiei şi accelerarea mobilităţii, comunicaţiei, integrării şi interdependenţei, migraţiilor şi deplasărilor de mare amploare ale populaţiilor, urbanizării şi mutaţiilor în sfera formelor de organizare socială. Din moment ce nu este nici într-o parte a lumii o situaţie care să nu se caracterizeze prin diversitate, creşterea intoleranţei şi confruntărilor constituie o ameninţare potențială pentru orice regiune şi nu e vorba aici de o ameninţare ce s-ar limita la o anumită ţară, ci de o ameninţare universală.

Toleranţa e necesară atât între indivizi cât şi în cadrul familiei şi comunităţii. Promovarea toleranţei şi modelarea atitudinilor faţă de diferite opinii, în sensul unei deschideri reciproce şi al solidarităţii, urmează să aibă loc în şcoli şi universităţi şi prin intermediul educaţiei non-formale, acasă şi la locul de muncă[3]. Mijloacele de informare în masă, sunt în măsură să joace un rol constructiv, în acest sens, favorizând dialogul şi dezbaterile libere şi deschise, propagând valorile toleranţei şi evidenţiind pericolul indiferenţei faţă de expansiunea ideologiilor şi grupurilor intolerante. Totuşi aceste mijloace de informare în masă, în loc de a juca acest rol constructiv, vechiul ideal al fotojurnalismului, de exemplu, de a expune realitatea fără interpretare, nealterată de raţiuni pragmatice, a fost înlocuit cu ambiţia profesională de a expune şi denunţa o opinie sau o persoană. Aici ar fi ca şi exemplu cazul Tanacu. Dar acest subiect rămâne de discutat.

În toată lumea urmează a fi întreprinse măsuri în vederea asigurării egalităţii în demnitate şi drepturi pentru grupuri şi indivizi. Pretutindeni unde este necesar în acest sens, o atenţie deosebită va fi acordată grupurilor vulnerabile dezavantajate din punct de vedere economic sau social, astfel ca să le fie asigurate protecția legii şi măsurile sociale, mai ales, în materie de locuinţă, muncă şi sănătate, cât şi în sensul respectării autenticităţii culturilor, valorilor lor şi facilitării, în special prin educaţie, a promovării şi integrării lor profesionale şi sociale.[4]

---

1 Romani 12,10

2 I Petru 2, 15

[3] Andrea Riccardi, Despre civilizația conviețuirii, Ed. Humanitas, București 2006

[4] Andrea Riccardi, Despre civilizația conviețuirii, Ed. Humanitas, București 2006

Intoleranta

Opusă toleranţei este intoleranţa, care poate merge până la fanatism. Unii dintre gânditori spun că există un lucru care nu poate fi tolerat şi anume, intoleranţa.

Intoleranţa este unul dinte cele mai grave vicii, care şi-a pus stigmatul pe întreaga istorie a civilizaţiilor umane, iar izvorul acesteia vine, fară îndoială, din instinctul autoconservării. Frica şi precauţia firească înaintea a ceea ce ne este necunoscut, neobişnuit şi străin, derivă adesea spre ostilitate şi intoleranță. Acest fenomen este foarte răspândit în lumea animală, ca şi în societatea umană, dar numai în societatea umană a luat o asemenea amploare, generând războaie sângeroase, moarte şi haos. Din păcate, încă nu ne-am învaţat să omitem din comportamentul nostru emoţiile distrugătoare, care aduc atâtea suferinţe neamului omenesc. Pentru o fiinţă socială, cum este omul, ostilitatea şi intoleranţa sunt surse permanente de conflicte, ceea ce este deosebit de periculos[1].

Ulterior, din păcate, omul s-a învăţat să producă arme nemăsurat mai eficiente decât ghearele şi colţii, şi n-a pregetat să le folosească împotriva semenilor săi din alt trib, altă comuniune, altă ţară, cu altă limbă, altă culoare a pielii, altă religie, altă opinie sau alt mod de viaţă. Inteligența şi inventivitatea 1-a servit nu numai să-şi uşureze viaţa, dar şi să şi-o complice cu mult succes, inventând pericole care nu au existat până la el. În plus, omul s-a învăţat să se justifice în orice împrejurări, pentru orice fapte oribile. Nu există crime în istoria omenirii, pentru care făptaşii să nu fi găsit o justificare, fie nobilă, fie patriotică, fie sfântă, şi deci în afara oricărei critici. La fel poate şi protopărinţii noştri Adam şi Eva, dacă unul dintre ei işi recunoştea vina şi cerea iertare de la Dumnezeu, poate acum era altceva.

În mod natural apare întrebarea: dacă omul nu posedă o frână psihologică, programată în genotipul său, a agresiunii, care sunt şansele lui în continuare? Cum vom supravieţui în asemenea condiţii? Situaţia este într- adevăr gravă, dar dialectica ne învaţă despre unitatea şi lupta contrariilor, ceea ce ne sugerează, că orice fenomen este însoţit de opusul său, deci speranţa noastră spre mai bine nu este lipsită de ternei. Chiar dacă omul nu beneficiază de o frână genetică programată a pornirilor sale agresive, tot atât de eficientă ca cea a animalelor carnivore, există, totuşi, fenomene sociale care suplinesc acest neajuns esenţial al naturii umane[2].

Întregul proces de educaţie al personalităţii umane este orientat spre suprimarea pornirilor egoiste şi distructive în favoarea celor altruiste, creatoare, spre adaptarea individului la mediul social. Pentru cazurile de eşec individual al procesului de educaţie societatea dispune de mecanisme represive de corijare sau măcar izolare a indivizilor care reprezintă un pericol social. Prin urmare societatea este foarte cointeresată în buna funcţionare a tuturor acestor mecanisme, a legislaţiei care le asigură, şi mai ales în buna funcţionare a sistemului de educaţie şi instruire. O persoană care gândeşte profund deja posedă o frâna eficace a pornirilor sale spontane, căci este învaţată să calculeze efectele şi să cântărească consecinţele acţiunilor sale, căci spune Apostolul Petru „Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa, la cunoştinţă, înfrânarea, la înfrânare, răbdarea, la  răbdare, evlavie, la evlavie, iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească, dragostea"^[3].

O persoană instruită şi inteligentă va găsi mai uşor un domeniu de activitate pe gustul său şi pe potriva capacităţilor sale, ceea ce exclude în mare măsură probabilitatea eşuării sale în plan personal şi social.

Unei forţe atât de puternice, cum este instinctul autoconservării, i se opune alt instinct puternic, acel al cunoaşterii. Omul este o fiinţa complexă, de aceea frica şi precauţia sunt însoţite adesea de curiozitate şi curaj. Atunci când curiozitatea învinge precauţia, iar curajul învinge frica, se fac descoperiri minunate, cu care omenirea păşeşte pe calea progresului ştiinţific şi social. Dar când lăsăm frica şi precauţia să degenereze în ostilitate şi intoleranţa, nu mai rămâne loc nici pentru curiozitate, nici pentru curaj. In consecinţă, omul se închide în cercul restrâns al semenilor săi, în gaoacea strâmtă a unor idei banale şi învechite, nedorind să intre în contact nici cu oameni noi, nici cu idei proaspete. Dând frâu liber repulsiei noastre pentru tot ce este nou, neobişnuit şi necunoscut, noi înălţăm un baraj în calea progresului.

Oricât ne-ar părea de paradoxal, chiar dacă. nu aparţinem acestei categorii umane, pericolul de a deveni intoleranţi ne pândeşte şi din altă parte. Prozelitismul, alimentat de orgoliu şi dorinţa de a domina, este un imbold foarte puternic al naturii omeneşti. Orice adevăr ar descoperi pentru sine, omul, ca o fiinţă socială ce este, doreşte să-1 împărtăşească altora, bucurându-i cu frumuseţea ideii şi afirmându-se pe sine. Dar, foarte ades, când ideea nu este acceptată, autorul ei insistă în mod abuziv, devenind agresiv şi intolerant. Acest lucru se întâmplă mai ales cu persoanele active şi curajoase, care refuză să se adapteze la mediul social, încercând să şi-1 supună, croindu-1 după bunul lor plac, adaptându-1 la dorinţele şi necesităţile lor. Dar în fond, acest curaj este generat de aceeaşi frică conservatoare în fața lumii necunoscute şi neînţelese, plină de pericole potenţiale. Acest lucru devine deosebit de clar în cazuri extreme, când natura oarecum isterică a unui asemenea soi de curaj este evidentă[4]. Fenomenul dă naştere la astfel de figuri odioase ca: Savonarola, Hitler, Stalin, Saddam Hussein, precum şi la instituţii ca Inchiziţia, KGB-ul si C.I.A-ul[5].

Fanatismul este cea mai periculoasă manifestare a spiritului uman, iar alunecarea bruscă de la extazul sufletesc, care ne umple fiinţa de bunătate şi lumină, spre fanatism este aproape imperceptibilă. Este nevoie de un anumit grad de cultură şi inteligenţă, de o conştientizare clară a răului pe care îl putem produce din cele mai frumoase intenţii, pentru a însuşi convingerea, că toleranţa este unicul mijloc de a convieţui în pace cu semenii noştri. Nu degeaba se zice, că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii.

Însă intoleranţa în opinia altuia, arată că nu vrem să auzim pe celălalt, ci vrem să-i anihilăm personalitatea, crezurile și experienţele. Dacă nu tolerăm, dacă nu admitem părerile sincere ale oamenilor, în care ei cred, nu facem altceva decât să îi oprimăm moral şi afectiv şi să ne aratăm nişte torţionari ai spiritului. Dar toate acestea nu înseamnă că trebuie să dăm fiecare în parte frâu liber tuturor ideilor chiar dacă nu se înscriu în cadrul moral al fiecărei culturi.

Credinţa ortodoxă nu admite lipsa de nobleţe sufletească, mârlănia, “datul în barbă” la fiecare cuvânt, strâmbătura feţei când ne vedem cu cineva, împunsăturile de prost gust. Nu le admite pentru că nu îi sunt proprii. Toleranţa înseamnă să ştii să vezi pe altul şi să îl accepţi dacă vrea să vorbească sincer cu tine.

Intoleranţa înseamnă să te crezi singurul posesor al întregului adevăr în orice problemă şi să nu vezi, că tocmai iubirea şi comunicarea te fac mult mai încăpător pentru adevăr, că adevărul intră în sufletul tău pe măsură ce vezi mult mai profund pe oameni şi lumea în care trăim.

---

[1] Giovanni Sartori, Ce facem cu străinii? Pluralism vs multiculturalism, Ed. Humanitas, București, 2007

[2] Larisa Ciochină, Constantin Iftime; o viziune asupra vieții, Ed. ProVita, București 2003

^[3] ii Petru 1,6

[4] Eric Frattini, CIA, Secretele Serviciilor Secrete, Ed. Tritonic 2009

[5] ibidem