Opusă toleranţei este intoleranţa, care poate merge până la
fanatism. Unii dintre gânditori spun că există un lucru care nu poate fi
tolerat şi anume, intoleranţa.
Intoleranţa este unul dinte cele mai grave vicii, care şi-a
pus stigmatul pe întreaga istorie a civilizaţiilor umane, iar izvorul acesteia
vine, fară îndoială, din instinctul autoconservării. Frica şi precauţia
firească înaintea a ceea ce ne este necunoscut, neobişnuit şi străin, derivă
adesea spre ostilitate şi intoleranță. Acest fenomen este foarte răspândit în
lumea animală, ca şi în societatea umană, dar numai în societatea umană a luat
o asemenea amploare, generând războaie sângeroase, moarte şi haos. Din păcate,
încă nu ne-am învaţat să omitem din comportamentul nostru emoţiile
distrugătoare, care aduc atâtea suferinţe neamului omenesc. Pentru o fiinţă
socială, cum este omul, ostilitatea şi intoleranţa sunt surse permanente de
conflicte, ceea ce este deosebit de periculos[1].
Ulterior, din păcate, omul s-a învăţat să producă arme
nemăsurat mai eficiente decât ghearele şi colţii, şi n-a pregetat să le
folosească împotriva semenilor săi din alt trib, altă comuniune, altă ţară, cu
altă limbă, altă culoare a pielii, altă religie, altă opinie sau alt mod de
viaţă. Inteligența şi inventivitatea 1-a servit nu numai să-şi uşureze viaţa,
dar şi să şi-o complice cu mult succes, inventând pericole care nu au existat
până la el. În plus, omul s-a învăţat să se justifice în orice împrejurări,
pentru orice fapte oribile. Nu există crime în istoria omenirii, pentru care
făptaşii să nu fi găsit o justificare, fie nobilă, fie patriotică, fie sfântă,
şi deci în afara oricărei critici. La fel poate şi protopărinţii noştri Adam şi
Eva, dacă unul dintre ei işi recunoştea vina şi cerea iertare de la Dumnezeu,
poate acum era altceva.
În mod natural apare întrebarea: dacă omul nu posedă o
frână psihologică, programată în genotipul său, a agresiunii, care sunt şansele
lui în continuare? Cum vom supravieţui în asemenea condiţii? Situaţia este
într- adevăr gravă, dar dialectica ne învaţă despre unitatea şi lupta
contrariilor, ceea ce ne sugerează, că orice fenomen este însoţit de opusul
său, deci speranţa noastră spre mai bine nu este lipsită de ternei. Chiar dacă
omul nu beneficiază de o frână genetică programată a pornirilor sale agresive,
tot atât de eficientă ca cea a animalelor carnivore, există, totuşi, fenomene
sociale care suplinesc acest neajuns esenţial al naturii umane[2].
Întregul proces de educaţie al personalităţii umane
este orientat spre suprimarea pornirilor egoiste şi distructive în favoarea
celor altruiste, creatoare, spre adaptarea individului la mediul social. Pentru
cazurile de eşec individual al procesului de educaţie societatea dispune de
mecanisme represive de corijare sau măcar izolare a indivizilor care reprezintă
un pericol social. Prin urmare societatea este foarte cointeresată în buna
funcţionare a tuturor acestor mecanisme, a legislaţiei care le asigură, şi mai
ales în buna funcţionare a sistemului de educaţie şi instruire. O persoană care
gândeşte profund deja posedă o frâna eficace a pornirilor sale spontane, căci
este învaţată să calculeze efectele şi să cântărească consecinţele acţiunilor
sale, căci spune Apostolul Petru „Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră
toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună,
cunoştinţa, la cunoştinţă, înfrânarea, la înfrânare, răbdarea, la răbdare, evlavie, la evlavie, iubirea
frăţească, iar la iubirea frăţească, dragostea"[3].
O persoană instruită şi inteligentă va găsi mai uşor un
domeniu de activitate pe gustul său şi pe potriva capacităţilor sale, ceea ce
exclude în mare măsură probabilitatea eşuării sale în plan personal şi social.
Unei forţe atât de puternice, cum este instinctul
autoconservării, i se opune alt instinct puternic, acel al cunoaşterii. Omul
este o fiinţa complexă, de aceea frica şi precauţia sunt însoţite adesea de curiozitate
şi curaj. Atunci când curiozitatea învinge precauţia, iar curajul învinge
frica, se fac descoperiri minunate, cu care omenirea păşeşte pe calea
progresului ştiinţific şi social. Dar când lăsăm frica şi precauţia să
degenereze în ostilitate şi intoleranţa, nu mai rămâne
loc nici pentru curiozitate, nici pentru curaj. In consecinţă, omul se
închide în cercul restrâns al semenilor săi, în gaoacea strâmtă a unor idei
banale şi învechite, nedorind să intre în contact nici cu oameni noi, nici cu
idei proaspete. Dând frâu liber repulsiei noastre pentru tot ce este nou,
neobişnuit şi necunoscut, noi înălţăm un baraj în calea progresului.
Oricât ne-ar părea de paradoxal,
chiar dacă. nu aparţinem acestei categorii umane,
pericolul de a deveni intoleranţi ne pândeşte şi din altă parte. Prozelitismul,
alimentat de orgoliu şi dorinţa de a domina, este un imbold foarte puternic al
naturii omeneşti. Orice adevăr ar descoperi pentru sine, omul, ca o fiinţă socială
ce este, doreşte să-1 împărtăşească altora, bucurându-i cu frumuseţea ideii şi
afirmându-se pe sine. Dar, foarte ades, când ideea nu este acceptată, autorul
ei insistă în mod abuziv, devenind agresiv şi intolerant. Acest lucru se
întâmplă mai ales cu persoanele active şi curajoase, care refuză să se adapteze
la mediul social, încercând să şi-1 supună, croindu-1 după bunul lor plac,
adaptându-1 la dorinţele şi necesităţile lor. Dar în fond, acest curaj este
generat de aceeaşi frică conservatoare în fața lumii necunoscute şi neînţelese,
plină de pericole potenţiale. Acest lucru devine deosebit de clar în cazuri
extreme, când natura oarecum isterică a unui asemenea soi de curaj este
evidentă[4].
Fenomenul dă naştere la astfel de figuri odioase ca: Savonarola, Hitler,
Stalin, Saddam Hussein, precum şi la instituţii ca Inchiziţia, KGB-ul si
C.I.A-ul[5].
Fanatismul este cea mai periculoasă manifestare a
spiritului uman, iar alunecarea bruscă de la extazul sufletesc, care ne umple
fiinţa de bunătate şi lumină, spre fanatism este aproape imperceptibilă. Este
nevoie de un anumit grad de cultură şi inteligenţă, de o conştientizare clară a
răului pe care îl putem produce din cele mai frumoase intenţii, pentru a însuşi
convingerea, că toleranţa este unicul mijloc de a convieţui în pace cu semenii
noştri. Nu degeaba se zice, că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii.
Însă intoleranţa în opinia altuia, arată că nu vrem să
auzim pe celălalt, ci vrem să-i anihilăm personalitatea, crezurile și
experienţele. Dacă nu tolerăm, dacă nu admitem părerile sincere ale oamenilor,
în care ei cred, nu facem altceva decât să îi oprimăm moral şi afectiv şi să ne
aratăm nişte torţionari ai spiritului. Dar toate acestea nu înseamnă că trebuie
să dăm fiecare în parte frâu liber tuturor ideilor chiar dacă nu se înscriu în
cadrul moral al fiecărei culturi.
Credinţa ortodoxă nu admite lipsa de nobleţe sufletească,
mârlănia, “datul în barbă” la fiecare cuvânt, strâmbătura feţei când ne vedem
cu cineva, împunsăturile de prost gust. Nu le admite pentru că nu îi sunt
proprii. Toleranţa înseamnă să ştii să vezi pe altul şi să îl accepţi dacă vrea
să vorbească sincer cu tine.
Intoleranţa înseamnă să te crezi singurul posesor al
întregului adevăr în orice problemă şi să nu vezi, că tocmai iubirea şi comunicarea
te fac mult mai încăpător pentru adevăr, că adevărul intră în sufletul tău pe
măsură ce vezi mult mai profund pe oameni şi lumea în care trăim.
